Curiozitatea și dorința de a depăși stadiile precedente ale evoluției sale creative m-a determinat să recurg la o etapă dedicată studierii caracteristicilor unor noi procedee și noi instrumente generatoare de fotoni, mai precis adaptarea acestora în scopul utilizării în domeniul foto.

Lumina fluorescentă având proprietatea de a putea fi înglobată în interiorul unor construcții tubulare transparente, speciale, putând lua forme geometrice circulare sau liniare, fiindu-i atribuite cu ușurință diverse culori, acestea adaptate fotografierii în studioul fotografic, poate aloca subiectului o scenă de luminanță atipică luminii solare diurne. Astfel subiectul este bogat iluminat, umbrele devenind transparente, dar contrastul și volumul este păstrat într-o variantă nouă.

Unghiului de stație al camerei a devenit punctul forte în perceperea spațiului în care subiectele se desfășoară și performează în seriile de lucrări, având ca rădăcină noțiunea de levitație de plutire, de zbor de suspendare, deasupra vieții cotidiene, generând senzația de antigravitație, totodată oferind posibilitatea ca anumite porțiuni invizibile dar existente ale anatomiei sau vestimentației sau obiectelor devenite simbolice la un moment dat să fie arătate printr-o formă plastică chiar ostentativă (vezi „The Big Levitation”).

Figura umană este un subiect de cercetare vast în zona creativă contemporană, fiind supus unui tir nesfârșit și continuu de infuzii cu rol destructiv al formei și proporției, și nu în ultimul rând al tehnicilor digitale de post procesare. În ciclul „The Blue Head” s-au folosit surse de lumini colorate, depersonalizând astfel culoarea locală specifică pigmentului carnal uman. Personajul renunță la dezvăluirea identității, forma craniană albastră, devine centru al forței orfismului început Robert Delaunay. Tot capul pleșuv devine temă de cercetare și în perioada în care apa și proprietățile mecanice ale acesteia l-au incitat pe artist (vezi „The Splash II”).

În procesul citirii unei lucrări de artă, culoarea devine unealta cu care mesajul se concretizează, culoarea înseamnă trimiterea privirii spre zona de interes din cadrul balansului cromatic al spațiului imagistic. Roșul fiind culoarea cea mai agresivă cu semnificații psihologice bine-cunoscute, amplifică mesajul și dinamismul cadrului. Se știe că figura umană suferă transformări vizibile în momentul schimbării formei podoabei capilare.

Profitând de acest amănunt, am procedat la suspendarea modelelor printr-un sistem de scripeți, astfel subiectul răsturnat cu capul în jos, părul capătă forma firească poziției, devenind ciudată, nefirească prin întoarcerea imaginii în momentul printării. Atitudinea personajelor amplificând starea de confuzie și refulare ilustrată în lucrări, țipătul și deformările musculare specifice momentului coroborate formei aleatorii a formei părului (orizontal sau vertical) dinamizează structura cadrelor. Folosec adeseori caracterul serialist de punere în scenă al temelor, finalizate prin tehnica tripticului, concretizat prin trei sau cinci imagini, creând o percepție mai pronunțată și un mesajul mai clar.

Portretul a fost și rămâne în cariera mea profesională o temă de cercetare care a constat în studierea acestuia atât în plan psihologic, estetic și documentar. Astfel, an făcut apel la câteva tehnici fotografice specifice în studiul portretului de studio, am căutat figuri umane cu un caracter fizic care se potriveau scopului plastic al imaginilor finale (vezi „Red Mustache”). Poziția camerei a fost ridicată de data aceasta deasupra nivelului obișnuit recurgând la tehnica specifică filmului și anume plonjeul. Imaginile sunt cu precădere fotografiate pe un fundal închis, chiar negru, câștigând astfel în redarea spațiului și formelor, atmosfera fiind comună scenelor teatrale sau de film.

Studiul portretului face parte din temele de studiu semestriale din ciclul de licență și master din cadrul departamentului Foto video prelucrarea computerizată a imaginii, iar perioada de aprofundare a studierii figurii umane în fotografie s-a concretizat prin redactarea cursului Bazele fotografierii portretului în studio – Studiul formei cu ajutorul luminii artificiale, în paginile căruia sunt analizate și exemplificate caracteristicile surselor de lumină folosite într-un studio foto precum și formule de iluminat.

În regizarea temelor având ca elemente protagoniste omul și apa, am reluat câteva din concluziile conștientizate din etapele creative anterioare. Surprinderea formelor caracteristice mecanicii fluidelor, mai precis a apei în momentul impactului cu o suprafață rigidă, în cazul de față figura proprie, sau nudul în mișcare (săritură verticală) devine subiect de studiu și pentru următoarele etape ale activității în plan creativ didactic.

Momentul decisiv, funcția de anticipare, fac parte din caracteristicile și gramatica limbajului fotografiei. Introducerea în cadru a animalelor, scoaterea acestora din contextul natural, este o nouă provocare în discursul fotografic propriu. Caii, fiind fotografiați în exterior, datorită folosirii luminii portabile sunt transpuși (alb negru) într-o atmosferă specifică studioului (vezi „The White Head”).

Culorile penajului specific papagalilor, pigmentează ritmul tripticului „The Birds Of Fire”, în care personajul central, având o alură de imagine fashion, ce ascunde detaliile faciale, renunțând astfel la trăsăturile identității.

Criticul de artă Cristian Robert Velescu, Prof. Univ. Dr. la Universitatea Națională de Arte spune despre artist:

“Stelian Acea este pictor prin formație, însă un pictor care a acumulat o experiență considerabilă în domeniul fotografiei. Aceasta a devenit, cu timpul, mediul predilect prin mijlocirea căruia artistul se exprimă. Cu ajutorul acestei „alte dimensiuni”, el izbutește să treacă dincolo de preocupările pictorului de altă dată, ori de acelea ale fotografului care a devenit între timp.

În prezentul demers, pictor și fotograf îi întâlnesc pe omul de teatru și pe omul de cinema. Astfel împărțită, personalitatea lui Stelian Acea intră cu sine însuși într-o ciudată dar interesantă sub aspect artistic, simbioză. Pentru a ma face bine înțeles, și pentru a contura pe cât posibil, întreaga complexitate a demersului care face obiectul atenției noastre, mă grăbesc să precizez că prin cele două sintagme „om de teatru” și om de cinema, înțeleg să îi așez laolaltă pe dramaturg, pe actor, pe regizor, pe scenarist și pe scenograf.

Iată o „extensie” neașteptată a preocupărilor plasticianului! Trecând cu oareșicare neglijență pe deasupra șirului de cuvinte prin care tocmai încerc să determin actulaul parcurs creator al lui Stelian Acea, îmi dau seama că observația privitoare la filonul dramatic al inspirației sale poate părea banală în contextul expresiei postmoderne, de vreme ce în postmodernism nu numai segmente importante ale istoriei artei, altfel spus epocile și stilurile devin confluente, ci devenim martori ai unei adevărate „încercări” a hotarelor ce separă diferitele arte.

În contextul prezentelor considerații propun ca vocabulă „încercare” să fie considerată un sinonim al lui „forțare”. Dar oare așa să procedeze Stelian Acea? Oare încearcă el cu adevărat să treacă – aș adăuga cu nonșalanța artistului postmodern – dintr-un domeniu într-altul al expresiei artistice, fără a da nimănui socoteală?! Desigur că asta face și mă grăbesc să adaug că o face cu eleganță, cu știință și eficientă! Atât, și desigur ar fi de ajuns pentru ca efortul său de „ajungere la formă” sa fie prodigios.

Părăsind însă teritoriile postmodernismului și raporturile acestuia cu arta lui Stelian Acea, voi adăuga că prin actualul demers, artistul se înruește- oricât de îndepărtat și prin varii „mijloaciri” – cu maeștrii activi în zorii epocii moderne, atât de admirați tocmai pentru că erau capabili să construiască o lume pornind de la „zero”, altfel spus, să o trezească la viață din nimic. Din acest motiv, efortul lor era considerat demiurgic. Această paralelă, pe care tocmai o construiesc se, cere însă explicată! Dacă ar fi fost doar fotograf, Stelian Acea ar fi înregistrat ceea ce „scena asta mare”, altfel spus lumea înconjurătoare, are de oferit.

Subiectele „simplului fotograf” sunt întotdeauna niște ready-made-uri, ființe lucruri și priveliști „lăsate” de Dumnezeu. Între acestea, uneori sau întrețesut semne ale activității omului. Parcurgând șirul de imagini propus atenției noastre observ cu bucurie – un sentiment care nu-l contrazice din principiu pe acela al surprizei – că Stelian Acea aidoma creatorilor de la începutul modernității își construiește lumea pe care o înfățișează pornind, tot așa, „de la nimic”, sau aproape de la nimic.

Altfel spus, el își convoacă actorii în spatiul aflat înaintea obiectivului aparatului de fotografiat un spațiu vid care devine „ scena lui”. Curând însă explorând șirul de imagini constatăm că artistul cu propria-i corporalitate a devenit și el actor. Acum este momentul să încercăm să ne orientăm, noi, privitori ai acestor creații recente, în labirinrul conceput de Stelian Acea, un labirint alcătuit din substanța diferitelor arte. Acestea au fost „convocate” în cuprinsul acelui efort de sinteză postmodernă, la care m-am referit deja.

Devenind „sieși actor”, Stelian Acea se împărtășește din puterile expresiei postmoderne, căreia îi spunem când „acționism, când pur și simplu „performance”. Dar – și asupra acestui aspect doresc să insist – orice „performer” care a lăsat amprenta evoluției sale în structurile armoniei, în pământ, nisip, lut culoare, cenusă, sânge ori sudoare – aceasta din urmă atunci când avem în vedere acționismul vienez -, sau pe suprafața lucie a peliculei fotografice ori filmice – ca „depozite” ale amintirii evoluției sale-, îl confruntă pe spectator cu tot atâtea forme ale autoportretului.

În contextul unei atari interpretări nu trebuie să pierdem din vedere că autoportretul este una din teme predilecte la care orice pictor se raportează. Ori Stelian Acea a inceput să fie artist prin a fi pictor. Și poate o întâmplare fericită a potrivit în așa fel lucrurile încât „gazda” acțiunilor sale recente să fie tot un pictor, colegul și prietenul nostru comun, Dacian Andoni.

În grădina acestuia, Stelian Acea și modelele sale au „performat”. Este fascinant și emoționant să vezi cum cu mijloace din cele mai austere, propriul trup ori trupul nud al modelului -, la care se adaugă și simpla fluturare a unui val, dinamica unui șuvoi acvatic, ori pleoapa unui ochi de cal, toul legat printr-o tentă de culoare digital adăugată, se construiește o lume, cu tensiunile și dramele ei privind cu oareșicare încordare, ca din stalul sălii de teatru, fotografiile – drame propuse de Stelian Acea, cred a recunoaște în “stilistica” lor amprenta gândirii unui Andrei Șerban, ori pe cea a maestrului declarat al acestuia, Peter Brook.

Alteori, în austeritatea vag impură ce rezultă din alăturarea actor – mediu, ori în nudul deloc „canonic” care performează înaintea obiectivului aparatului de fotografiat, îmi imaginez a descoperii fragmente coregrafice semnate Pina Bausch, după cum simbolismul acvatic și „nunțirea” sa cu trupul mă trimit cu gândul la creațiile lui Bill Viola.

Asemenea „rapeluri” culturale ar putea fi simpla contribuție subiectivă a celui care privește șirul de fotografii propus astăzi atenției noastre. Și totuși, consat ca pe un fapt obiectiv – ori cvasi – obictiv- că în cazul imaginilor datorate lui Stelian Acea, spre deosebire de exemplele culturale amintite, sunetul fizic nu are nici o contribuție expresivă . Totul se desfășoară pe fundalul unei tăceri solemne. Altfel de cum se întâmpla bunăoară, în cazul artei lui Bill Viola, cel care, am aflat, – recurge la puterea de sugestie a muzici lui Richard Wagner.

În paranteză fie spus, o asemenea alăturare mi se pare a fi îndoielnică, întrucâtva „kits”. Cu atît mai admirabilă este tăcerea care te întâmpină de dincolo de imaginile propuse de Stelian Acea. O tăcere care-ți îngăduie să te concentrezi, în calitate de privitor, asupra purei plasticități a imaginilor. Constați că figura și trupul omului, la care adaugă detaliile anatomiei cabaline, sunt singurii protagoniști ai artistului.

Din asemenea fragmente se „țes” secvențe narative, o adevărată dramă care ne este sugerată abil prin fotograme succesive. Uneori, aceasta nu evită, ci, dimpotrivă, subliniază efectele simetriei. Un procedeu vechi, pe care, mutatis, mutandis, îl regăsești și în marmorele grecești ale templelor, în succesiunea narativa a unora dintre frize, și în toate formele clasice. Poate părea ciudat că parcurgând șirul acestor fotografii iscate – așa cum am spus deja – „din nimic” , sau aproape din nimic, să te gândești fie și fugitiv, la arta lui Nicolaus Poussin.

O asemenea amintire poate fi și simplul efect al plasticității imaginilor, care, „așază” automat trupul omului în posibile structuri narative, ori teatral – coregrafice. În concluzia prezentelor considerații, constat că propoziția pe care tocmai am încheiat-o, rezumă actualul demers al lui Stelian Acea, un artist în care recunosc profilul creatorului de extracție clasică. Mă gândesc la un clasicism atemporal, prin mijlocirea căruia Stelian Acea a izbutit să străpungă sedimentele – și, de ce nu – aluviunile postmodernismului.“